Biserica Greco-Catolică Șugău menține vie memoria preoților care au slujit în primii ani. Cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la nașterea protopopului Vasile Hotico, cel mai activ preot clandestin din Maramureș, duminică, 27 noiembrie, Biserica Greco-Catolică Șugău a comemorat personalitatea părintelui protopop. În cadrul liturghiei de azi, părintele Marius Vișovan a prezentat viața și activitatea protopopului Vasile Hotico.
Părintele Vasile Hotico a celebrat prima liturghie greco-catolică la Șugău pe data de 13 octombrie 1991.
Una dintre figurile marcante ale rezistenței greco-catolice din Maramureș în timpul prigoanei comuniste a fost părintele protopop Vasile Hotico, de la a cărui naștere s-au împlinit pe 23 noiembrie, 100 de ani.
Născut la 23 noiembrie 1922 în comuna Ieud de pe valea Izei, din părinții Grigore și Ileana, a început Școala Normală de Învățători la Sighet și a absolvit la Gherla, apoi Academia Teologică din Oradea în 1946. S-a căsătorit în 1947 cu Iuliana, născută Dăncuș (tot din Ieud, nepoată a părintelui Grigore Dăncuș), având împreună 6 copii (Rodica, Vasile, Ioan, Grigore, Margareta și Claudia). Hirotonirea ca preot a avut loc în 1947 la Tăuții Măgherăuș prin punerea mâinilor Fericitului episcop Alexandru Rusu, ierarhul Maramureșului, fiind numit în parohia Borșa II.
După începerea prigoanei în 1948 a fost primul arestat dintre preoții din Maramureș, împreună cu sora Pelagia Iusco (tot din Ieud), deținut două săptămâni la închisoarea Sighet pentru „tulburări împotriva unificării religioase”. După eliberare, câteva luni a stat ascuns și a continuat oficierea de servicii religioase greco-catolice clandestine. Este arestat din nou în 1949 și condamnat pentru sprijinirea partizanilor din grupul Popșa, foarte activi în zona Ieud-Dragomirești (frații sigheteni Vasile și Ion Popșa, liderii celui mai important grup de rezistență armată anticomunistă din Maramureș, sprijiniți de un mare număr de țărani de pe Valea Izei și asistați spiritual de preoții și călugarițele din rezistența greco-catolică ). A fost anchetat la Sighet și torturat cu mare cruzime de către maiorul Samuel Retezaru, venit special de la Baia Mare, durerile mâinilor zdrobite resimțindu-le și după 40 ani… A petrecut 3 ani și 3 luni în închisorile comuniste Oradea, Cluj, Aiud și apoi munca forțată în regim de exterminare la Canalul Dunăre – Marea Neagră, în coloniile Poarta Albă și Capul Midia.
A doua perioadă de detenție a avut loc între 1959-1962 în urma unui proces total mincinos, în care au fost implicați mai mulți maramureșeni care executaseră deja o condamnare politică, fiind acuzați că după eliberare au înființat o nouă organizație anticomunistă cu sprijin din străinătate. Având deja 5 copii, familia Hotico a avut foarte mult de suferit, înfruntând mari greutăți materiale după arestarea părintelui. Cea mai mare parte a detenției părintele Hotico a petrecut-o în închisoarea Satu-Mare unde a avut ca și colegi de celulă pe profesorul Aurel Vișovan și elevii de la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet. În lucrările lor memorialistice, aceștia dau mărturie despre înalta ținută spirituală a părintelui Vasile Hotico în condițiile dure ale detenției (Aurel Vișovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit, Ion Dunca Aur și noroi, Gheorghe Andreica, De la Cluj la Satu-Mare, etc).
După eliberare, a continuat activitatea greco-catolică clandestină oficiind în secret multe căsătorii, botezuri, parastase, servicii de înmormântare, liturghii la Ieud, Vișeu de Sus, Borșa, Bocicoel, Bogdan Vodă, Dragomirești, Botiza, Strâmtura, Bârsana, Breb, Hoteni, Hărnicești, Sat Șugatag, Berbești, Năsăud, Rodna Veche, în Țara Oașului la Târșolț, Aliceni, Trip-Bixad, și la domiciliu în Sighetu Marmației, unde a trăit ultimii 30 de ani din viață (în primii ani după detenție a supraviețuit în condiții materiale extrem de precare, cu soția și cei 6 copii ). A cutreierat neobosit satele Maramureșului pentru a menține aprinsă flacăra credinței catolice în sufletele românilor și speranța în redobândirea libertății de cult (ceea ce i-a atras o intensă supraveghere și mai multe chemări la Securitate). În câțiva ani, în lunile de vară a celebrat servicii religioase în parohii romano – catolice din Moldova, înlocuind preoți aflați în concediu.
După legalizarea Bisericii Greco-Catolice în 1989 a avut o activitate intensă ca paroh și protopop de Sighet prin redeschiderea și consolidarea parohiilor greco-catolice din satele maramureșene dar și în satele românești din dreapta Tisei, recuperarea proprietăților Bisericii, etc. A reorganizat și condus comunitatea din orașul Sighet (în colaborare cu preoții profesori de fericită memorie Grigore Balea și Vasile Paul), a deschis capela de la Casa de Cultură (unde s-a celebrat până în 1999) și a demarat construcția noii biserici. A trecut la cele veșnice în ianuarie 1995, după câteva luni de suferință, fiind activ până aproape de final.
Am cunoscut personal îndeaproape activitatea părintelui protopop Vasile Hotico în anii 1990-1994, însoțindu-l la numeroase servicii și în multe deplasări. Dânsul a celebrat prima liturghie în parohia mea Șugău la 13 octombrie 1991, participând și ulterior la mai multe servicii religioase în perioada de organizare a parohiei. Din amintirile directe ale mamei mele și ale altor cunoscuți apropiați pot afirma că și doamna preoteasă Iuliana Hotico (decedată în 1968 în urma unui tragic accident) a fost un suflet nobil, de mare credință și dăruire.
Reîntâlnirea la Sighet după ieșirea din iadul închisorilor comuniste, a prilejuit lui Aurel Vișovan o evocare emoționantă, cu care încheiem această scurtă biografie:
„În ianuarie 1968, l-am invitat pe părintele Hotico să ne sfințească casa de Bobotează, cât mai discret posibil. A sosit după lăsarea serii, împreună cu soţia lui. Purta un palton pe cât de vechi, pe-atât de lung, sub care se puteau ascunde cele necesare. O cruce mică, o sticlă cu apă sfinţită şi câteva fire de busuioc.
Am stins lumina. Beculețele de pe pom erau suficiente. Secondat de soţia sa, care avea o voce foarte frumoasă, a cântat: În Iordan botezându-te, Tu Doamne… . Rostind rugăciunile cuvenite, a înmuiat busuiocul în apa sfinţită, ne-a dat crucea să o sărutăm şi apoi a sfinţit toată casa. Câteva picături au căzut şi pe micuţul nostru, care nu înceta să privească pomul de Crăciun. Aşa am avut parte în casă de o frântură de viață a Bisericii noastre prigonite.” (Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)”
Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!
Preot prof. Marius Vișovan
