Azi, 27 iunie, se împlinesc șapte decenii de la moartea martirică, în temnița comunistă din Sighet, a episcopului greco-catolic Ioan Suciu, beatificat de Papa Francisc în 2019 (în cadrul vizitei în România).
Tânăr înflăcărat pentru Cristos, student strălucit la Blaj și la Roma, apostol al tineretului român căruia i-a dedicat minunate cărți (unele vor fi citite fervent și de tineri ortodocși) și sute de articole, sfințit episcop în 1940 (auxiliar la Oradea), urât de autoritățile de ocupație horthyste, pe punctul de a fi asasinat în 1944, Ioan Suciu va fi apoi (ca episcop la Blaj cu funcția de administrator apostolic ) principala țintă a Securității comuniste pentru zelul său extraordinar și atitudinea radicală împotriva noului regim (străin de neam și fără Dumnezeu) și simpatia deschisă arătată deținuților politici de la Aiud (unde celebrează o liturghie emoționantă în 1947, relatată de mai mulți martori direcți, inclusiv preoți ortodocși).
În fața arestării iminente, în mai 1948 se încearcă scoaterea sa din țară (mărturia ziaristului blăjean Grigore Pop Câmpeanu, trimis cu această misiune ) dar episcopul refuză, vrând să fie solidar cu turma și cu confrații episcopi în prigoana ce va urma. Arestat o scurtă perioadă în septembrie 1948 apoi în octombrie 1948 împreună cu toți episcopii greco-catolici, va cunoaște calvarul temnițelor până la trecerea la Domnul în celula 44 de la închisoarea Sighet la 27 iunie 1953. Trupul său a fost aruncat într-o groapă (neidentificată până azi) din Cimitirul Săracilor de la marginea orașului, unde face de strajă la limita nordică a spațiului românesc.
Finalul dureros dar și înălțător al existenței sale pământești este relatat de un martor ocular de mare anvergură, cardinalul Iuliu Hossu, în memoriile sale.
„În noaptea aceea n-aveam lumină în cameră […]. Fratele Ionel (episcopul Ioan Suciu ) l-a chemat pe Titu (episcopul Tit Liviu Chinezu) la sine, să şadă pe pat lângă el; nu peste mult, părintele Titu ne-a anunţat că P.S. Ionel e pe sfârşite: «A intrat în agonie». Ne-am ridicat şi am mers în jurul patului, puţin se putea vedea în întuneric; ne rugam cu toţii pentru scumpul nostru frate, care era pe cale să ne părăsească. Titu spunea că a murit; i-am pipăit pulsul şi le-am spus fraţilor că pulsul mai bate foarte slab şi încet de tot; dar pulsul era; ţineam mereu mâna pe puls, până a încetat de a mai bate; au cercat şi fraţii Cori (preotul Coriolan Tămâian) şi Titu. […].
După rugăciunea pentru iubitul frate, care acum zăcea rece, fără viaţă, ne-am aşezat la odihnă, aşteptând să se lumineze pentru a vedea să pregătească toate fraţii Cori şi Titu, pentru calea din urmă a scumpului nostru, pentru a face anunţarea decesului înainte de sunarea deşteptării la orele 5.00.
Astfel, îndată când s-a crăpat ziua, ne-am sculat cu toţii, fraţii Cori şi Titu au pregătit toate, l-au aşezat frumos pe iubitul frate Ionel şi am făcut panehida cu dezlegarea din urmă; am dat mortului sărutarea frăţească.
Fratele Cori a chemat cu bătaia în uşă pe sergentul de serviciu […] politrucul şi sanitarul au dispus transportarea în toată liniştea pe sală.
A fost aşezat frumos, cu pietate pe pătură; pentru scumpul frate Ionel au fost destui trei fraţi, părintele Chertes înainte, părintele Cori Tămâian la cap, cu mine, şi aşa, cu binecuvântarea şi sufleteasca îmbrăţişare, am ieşit din celulă cu corpul neînsufleţit al lui Ionel; pe sală am luat-o la stânga pe lângă celula părintelui Ploscariu din vecini şi celelalte, în colţ iarăşi la stânga, la celula 36 de lângă infirmerie. Intrând în celulă, l-am aşezat cu suflet copleşit de emoţie pe patul de acolo; l-am mai privit înduioşaţi, dându-i binecuvântarea din urmă, l-am sărutat pe frunte şi ne-am îndepărtat ca de la înmormântare […].”( Cardinal Iuliu Hossu, „Credința noastră este viața noastră”, pag. 323 )
O altă mărturie a rămas de la canonicul Coriolan Tămâian, preot greco-catolic de la Oradea, închis și el la Sighet:
„În seara zilei de 26 iunie 1953, noi – Ioan Chertes, Liviu Chinezu (ambii episcopi ) și cu mine făceam de gardă (de câteva zile știam că moare). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalți ne-am culcat; urma să-i iau eu locul. Pe la miezul nopții, Suciu începe să recite cu glas înalt și răspicat Tatăl nostru, apoi Născătoare, după care n-a mai scos un cuvânt. Eu îl întrerupeam: «Stați, să nu audă gardianul de afară !», că striga cât putea. În acest timp a venit la mine la pat Chinezu, ca să mă scoale, deși eram treaz și mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la pat la el, l-am pipăit; n-a reacționat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalți din cameră (toți episcopi), care s-au strâns numaidecât în jurul patului. Episcopul Hossu i-a dat dezlegare sacramentală […]. Era ora 1 fără douăzeci, în ziua de 27 iunie 195” (mărturie culeasă de părintele Anton Moisin).
Cu puțin înainte de a muri, episcopul Ioan Suciu a compus aceste sublime versuri, intitulate „Martirul”, minunată expresie a înaltei sale trăiri spirituale:
1. Ajuns-am de acum
La capăt de drum
Cu trupul meu slab
Deschise tării
Sub bolți de vecii
Mă cheamă degrab
2. Văd rariști de rai
Ce-ntrec gând și grai
De trudnice minți
Îl văd pe Cel Sfânt
În slavă și-n cânt
Domnind peste ginți
3. Azi marele Crez
Cu vrednic botez
De sânge-l sfințesc
Pe-al crucii altar
Viața în dar
Cu drag mi-o jertfesc
4. Măicuță și stea
Cobori de mă ia
La Fiul divin
Îndreaptă spre cer
Pe toți care pier
În lumea de chin
5. De după zări
Răzbat chemări
Iată-mă vin!
Răspunde lin
Un glas stins…
6. Peste plângeri
Se-aud îngeri
Cântând senin
Amin! Amin!
A învins!
În Împărăția lui Dumnezeu și în conștiința creștină a neamului românesc, Fericitul Ioan Suciu este și rămâne Prezent!
Preot prof. Marius Vișovan
